alergat uşor
Alerg seara prin parcul Carol. Nu des, de câte ori pot sau am chef.
Plec cu bicicleta de acasă, o las legată de gardul Muzeului Tehnic şi fac un ocol a pas mic, dar repede.
În seara asta am întâlnit preponderent 4 categorii de oameni (nu se diversifică de multe ori populaţia):
1. părinţi tineri cu copii mici, în cărucior sau cu ei de mână care se plimbau agale şi vorbeau numai de probleme de muncă, avansari, salarii, brand manageri, datorii, bârfe de serviciu; sunt sigură că mai ales ei veniseră în parc cu maşina, îşi fac datoria de părinţi- îşi plimbă odraslele şi nevestele grase şi adorm împliniţi
2. un nene care cânta la nai şi nu avea pălăria la picioare ca să strângă bani, ocolit de
3. cuplurile de cocalari care se plimbă lent în eternă melancolie pe aleile parcului şi uită de ei pe o bancă, unul cu capul în poala celuilalt visând eterul iubirii
4. “doamne” pe la 40 ani care fac cunoştiinţă căţeilor între ei, şi ei molipsiţi şi ei de “eterul iubirii” şi mirosindu-se, în general pechinezi şi bichoni care şi istorisesc împătimite toată gama de produse şi mâncare cu care îi întreţin…
5. câteva tinere “curate la suflet şi la minte” ,aflate pe calea împlinirii spirituale şi personale care mi-au oferit o invitaţie la “biserica lui isus” cu scopul de a deveni o “ucenică”,
aşa că alergarea mea uşoară a devenit sursă de studiu sociologic. Singura victorie şi satisfacţie a fost faptul că pe un panou pe care cred că tebuia să scrie “Nu călcaţi iarba” era şters cuvîntul “nu” şi astfel nişte copii se jucau nestingheriţi în totală expresie de sine.
Eu zic că putem fi mai fericiţi cu noi şi cu ceilalţi şi cu răgazul nostru limitat în parc/natură dacă am spune în egală măsură atît da cît şi nu a ceea ce ne înconjoară.
Cum m-am descoperit în Florin Lăzărescu
Revin după o lungă vreme să scriu pe acest blog. Nu ştiu cum sunt alţii dar eu cu cât nu scriu într-un loc special creat pentru acest lucru, cu atât mai mult nu îmi dă mâna să exersez şi amân acel moment. Mi-e frică oqrecum să dqu ochii cu mine. Dar azi este tocmai temperatura ideală afară ca să îmi schimb culoarea fondului, să mai adaug o temă nouă, nişte link-uri sau câteva remarci.
Până la urmă am luat carnetul, un drum lung dar fructuos. Acum mă găsesc în perioada în care împrumut de la cine pot maşină şi exersez când e traficul mai puţin aglomerat. Nu recomand şcoala de şoferi “Prof Auto”. Am fost nevoită săschimb instructorul de acolo cu un altul particular şi după multe ore suplimentare, un examen picat la sală, unul la traseu, am reuşit din a doua încercare să iau permisul.
Până la urmă carnetul şi traseul de-a lungul unui an a fost doar un pretext să văd dacă pot să merg mai departe de limitările pe care mi le puneam singură în viaţă. Acum totul pare mai simplu.
Am încercat pe cît posibil să ies cât mai des din Bucureşti. Şi cum viaţa ordonează lucrurile în stilul ei, merg la în provincie destul de des, aşa cum acum câţiva ani mergeam la Lyon, în Franţa ca în oraşul meu natal. Şi astfel anul acesta nu am ajuns la Bookfest pentru că alesesem să mă prăjesc la soare undeva într-un sat pierdut printre dealurile şi pădurile ţării.
Şi de obicei cum mă aflu într-un oraş din provincie sunt tare curioasă să merg prin magazinul central, magazin în care poti să găseşti ce nici nu-ţi trece prin cap şi mai ales păstrează un aer din generaţiile de dinainte de “89. M-am uitat la magazinele cu haine şi apoi am intrat la Diverta şi mi-am ales două cărţi din pură intuiţie. Prima este scrisă de Florin Lăzărescu “Lampa cu căciulă”, şi a doua avea subiect comunicarea, scrisă de Jaques Salome.
Iată că în mod întâmplător mă întâlneam din nou cu De Florin Lăzărescu în mod indirect, după mai multe simple coincidenţe. Într-un timp fratele meu mă tot bătea la cap că trebuie neapărat să văd scurt-metrajul “Lampa cu căciulă”. Am tot amânat până anul trecut când am lucrat cu Radu Jude la primul lui lung-metraj “Cea mai fericită fată din lume” şi chiar el mi-a împrumutat filmul. Mi-a plăcut enorm şi a devenit inevitabil unul din scurt-metrajele mele preferate. Apoi inerent a venit întrebarea cine a scris scenariul şi tot Jude m-a informat că îl lucrase cu un tip Florin Lăzărescu sau cam aşa ceva. Am căutat autorul şi am găsit câteva povestioare scrise pe liternet, pe care nu le-am citit în întregime deoarece nu îmi place să citesc direct de pe calculator. După un an, materialul de pe liternet a apărut într-o carte, pe care, dacă tot nu ajunsesem la Bookfest şi zărind-o în librăria Diverta am cumpărat-o. În acel week-end am citit toată cartea şi m-am amuzat teribil de povestioarele din copilărie ale autorului, care m-a adus într-o stare de nostalgie pentru copilărie şi de atunci încoace tot încerc să scriu despre copilăria mea din vacanţele petrecute la ţară.
De curând, stam pe net şi nu ştiu cum din blog în blog am dat peste “jurnalul intim” al lui Florin Lăzărescu continuat apoi cu un blogm tot pe wordpress. Şi am început să citesc, nu mult, căci mai las şi pentru a doua zi câte ceva pentru că mi-a plăcut foarte mult: sincer, transparent şi foarte lumesc, scuturat de psihologisme (ceea ce nu reuşesc eu pe de-a întregul), un jurnal în care ia toate lucrurile aşa cum sunt, nici ironic, nici emfazic, pur şi simplu un exerciţiu de uimire în faţa vieţii. Atâtea coincidenţe semnifică ceva…mi-am zis. Nu mare mi-a fost mirarea cînd am citit despre fascinaţia dar şi temerea, (care o am şi eu de altfel) faţă de aurolaci, ţigani şi oameni ai străzii.
Citesc din jurnal câte ceva în fiecare zi. Şi ceea ce mă atrage foarte mult este drumul simplu, constant şi îmbogăţit al drumului scrisului pe care-l face Florin Lăzărescu. Şi orice exerciţiu de scriitură care se transformă în experiment are o doză de bun-simţ şi păstrează nealterat fiinţa scriitorului şi prima lui intenţie. Am fost colegă cu tineri care au încercat tot felul de experimente si happening-uri doar de dragul de a se înscrie în cultura lui “a fi cool”, centrul de unde ar fi vrut să se difuzeze alte curente “artistice”, dar din păcate nu le-a adus un succes artistic extraordinar. Orice experiment este constructiv în esenţa lui, dar nu reprezintă un garant pentru un lucru durabil, care îşi ţese propriul destin. Ceea ce admir aşadar la Florin este faptul că şi-a asumat calea de a scrie foarte onest, curat şi asta transpare şi în povestirile sale de o simplitate a realităţii care te înduioşează. Scrie din viaţă, despre viaţă, ceea ce i s-a întâmplat, nu vrea să pară “cool” nici prin ceea ce scrie, nici prin ceea ce trăieşte sau ce face, acesta e felul lui de a fi, nu desfiinţează, e critic dar cu măsură, încearcă să reducă la minimum interpretările. Evoluţia lui, spirituală şi cea de zi cu zi este scuturată de aproape toate încercările “grele” sau le redă cu un alt contur şi reţine doar lucrurile aşa cum s-au întâmplat, în mod firesc, bune sau rele, albe negre sau colorate.Cred că fiecare dintre noi, mai ales cei care “îşi scriu gândurile” îşi doresc să aibă o scriitură scuturată de toate subiectivismele nesănătoase.
Atât jurnalul cât şi realitatea proprie care se mută în spaţiul ficţiunii e un material în care regăsesc multe din încercările mele şi cred că foarte mulţi alţi oameni au avut senzaţia că citesc ceea ce scriseseră cu mult timp în urmă. Poate că prin Florin Lăzărescu vedem doar frumosul vieţii şi al literaturii cu care ne salvăm zilele irosite anapoda în rutina cotodiană.
s-au copt cireşele
Ieri, în metrou citeam Gabriel Garcia Marquesz “Memories of my melancholy whores” următorul pasaj: ” I began to read her The Little Prince by Saint-Exupery, a French author whom the entire world admires more than the French do.” În momentul următor am auzit lângă mine, din pură coincidenţă două franţuzoice vorbind.
Apoi, o fată tânără care stătea pe scaun în faţa mea a vrut să vadă ce citesc. Am întors coperta în aşa fel încât să o vadă. Mi-a mărturisit că citeşte un englez tradus în româneşte şi i se pare ciudat, mai ales că preferă să citească în engleză.
Ziua
a fost una mult mai frumoasă după acest episod din metrou.
Seara mi-am luat o pungă mare de cireşe şi le-am ronţăit cu poftă prin staţiile de tramvai până când m-a prins furtuna şi m-am adăpostit în “Liberty Center”. M-am întâlnit cu o prietenă şi am mers la mini-petrecerea de ziua fratelui ei. I-am lăsat restul de cireşe…
Şi uite aşa a mai trecut un an…
după paşti
Ei….păi a trecut şi Paştele, cu tot cu eliberarea lui Becali din Vinerea msre, cu multă mâncare, licori şi miei tăiaţi pe capete. M-am întors puşin mai obosită decât am plecat…nu înţeleg de ce sărbătorile creştine sunt atât de obositoare şi de fapt nu ajungi să le trăieşti spiritual, ci, din contră încerci să scapi nevătămat din festinurile diverse pe care trebuie să le înduri, în vizite convenţionale, irosite.
Urmează altă perioadă, cum bine zicea cineva :”se termină postul şi se dă liber la grătare” şi îmi zic Doamne-ajută că voi fi plecată din ţară în următoarea mini-vacanţă în care românaşii o să lase în urmă mormane de deşeuri pe verdeaţa patriei.
Îm acest sfîrşit de săptămână voi fi plecată din oraş…undeva într-un loc liniştit, ne-obiectivat turistic sau unde se îngrămădeşte toată populaţia dornică de “distracţii”, undeva unde vreau doar să mă odihnesc şi să transform cu adevărat aceste zile intr-o sărbătoare a spiritului, la fel cum e şi melodia următoare, care poartă cu ea povestea vacanţei mele de anul trecut…
lalele
Sâmbătă am fost cu bicicleta în parcul Tineretului. Vîntul dâmboviţean bătea puternic, a doua zi rămăsesem fără voce.
Ieri mi-am cumpărat nişte lalele îmbobocite de la o bătrânică (nu cumpăr niciodată flori de la ţigani) de la intrarea de la metrou…era frig, trist, bătea vîntul şi vocea nu îmi revenise. Când am ieşit de la gura de metrou lalelele înfloriseră…mi s-a făcut frică, am avut senzaţia că timpul se află cu mult înaintea mea. Toată ziua am avut o stare de somnolenţă.
Azi mi-a revenit vocea. Parţial. Vântul bate în continuare…lalelele stau înflorite într-un pahar transparent, obosite…timpul fuge iarăşi fără să se uite înapoi.
tu …atunci…
Tu cînd vrei să fluieri, fluieri…închizi sufletul, tragi uşa şi eşti dus…tu cînd vrei să fluieri, fluieri şoptit, nu vrei să te audă întreaga lume, îţi selectezi publicul şi când vrei să fluieri, fluieri ca să ştii că încă mai poti vorbi…tu când vrei să fluieri, fluieri ca şi cum ai chema pe cineva, esti adeptul substratului subţire ca aripa unei molii ascunsă printre rochii, tu cînd vrei să fluieri, fluieri ca pentru cineva anume, fără să pomeneşti niciodată adevărul, adevărul nu poate exista acolo unde eşti tu şi dacă există va rămâne nerostit…tu cînd vrei să fluieri, fluieri şi mergi mai departe, toate în jurul tău rămân neschimbate…tu când vrei să fluieri, fluieri chiar dacă pomii sunt înfloriţi şi păsările obosite de ciripit…şi nici nu-ţi pasă pentru că tu oricum fluieri şi atunci când ai vrea să taci…
au înnebunit salcâmii…şi tu vrei să fiu cuminte!?
s-a încălzit afară… şi e frumos… şi nu m-aş mira să te văd aşteptându-mă rezemat de gardul alb al curţii bisericii fumând un Kent lung, şi zâmbind duios când mă vezi, gata să mă iei în braţe…şi apoi să mă săruţi cu buzele tale moi, să mă ţii la piept până când îţi termini ţigara şi să continui să mă îmbrăţişezi şi să-mi miroşi părul…mai ştii banca verde, de unde priveam luna în toate “fazele ei”?, străduţa pe care invăţam să mă dau cu rolele…eram curajoasă, doar trebuia să-ţi dovedesc că pot să “rolez” şi singură şi pot să te impresionez ca să-ţi fugă privirea după mine…în parc unde am stat pe iarbă şi ţi-a plăcut teatrul cu bărci pe lac şi ai fi vrut să stăm acolo o veşnicie, dar a trebuit să pleci şi te-am privit din spate şi am văzut cum nu îţi vine să crezi că încet te indrăgosteşti…se vedea că nu vrei, dar era mirajul prea mare…te-am visat aseară, aşa cum te visam odinioară, pe platouri cu explozii de oglinzi şi cu valuri moi şi sărate de mare, cu patrupede şugubeţe îngropate în nisip, citindu-ţi din cărţi cu iubiri imposibile, jucându-ne cu noi înşine până la epuizare, …dar toate acestea, mârtane, şi toate celelalte du-le în ţara ta şi transformă-le în bule de săpun…
DE CE MERITĂ VIAŢA TRĂITĂ
Ieri seară, m-am uitat la “Manhattan” cu Woody Allen, în regia lui Woody Allen şi observ că şi azi se întâmplă aceleaşi lucruri cu intelectualii “bourgeois bohemes”: relaţii rupte, schimb de parteneri între prieteni, confuzie, despărţiri, explicaţii fără rezolvare, iubire în loc de sex şi sex în loc de iubire, discuţii-foarte multe, trăiri pasagere, egoism în numele iubirii etc, totul îmbrăcat şi pretextat de stilul de viaţă metropolitan.
Ccapitolul relaţiilor nu stă în totalitate sub controlul nostru, dar ne ocupăm de el foarte mult timp, desecăm firul în patru şi în acelaşi timp este considerăm că reprezintă unul din lucrurile pentru care merită să trăieşti. Şi aici vroiam să ajung şi să vă adresez o invitaţie-leapşă: “pentru ce merită viaţa trăită…” şi vreau să nu tratăm acest subiect cu atitudinea unei persoane care tocmai şi-a pierdut locul de muncă, ci cu atitudinea unui om care se bucură chiar şi de o cină încropită din ceapă verde şi zacuscă 
. Şi “împrumut” leapşa oanei, nadei, lui andrei
La mai mare….
PASUL ZECE..PE TOŢI ÎI ÎNTRECE
După mai mult de două săptămâni de pauză şi o noapte lungă de somn plină de vise, mă urc în dimineaţa asta la volan a zecea oară. Nod în stomac în pofida tuturor autosugestionărilor, pornire grea, uit ce să fac, totul mi se pare ca prima oară, mai greu decât m-aş fi aşteptat. Cunosc senzaţia de paralizie când emoţiile, chiar dacă nu le bagi în seamă, chiar dacă nu le dai crezare stau ghemuite în stomac şi nu te lasă să fii condus doar de un sentiment de control total. Sau poate mişcările pe care trebuie să la fac: ambreiaj, frână, acceleraţie, schimbat viteze nu s-au transformat în rutină. Până la urmă mi-am dat drumul şi am început totuşi să îmi corelez mişcările, mai ales după ce instructorul mi-a atras de câteva ori atenţia, mai în glumă mai în serios, în semn de mustrare. În final a trecut la depunctare, aşa cum va fi la examen şi aproape la fiecare intersecţie mă clasificam pe lista neagră. Nu ştiu dacă e necesar să-l numesc progres, dar la final instructorul a zis că m-am descurcat mult mai bine, încurajator de altfel şi vorbele lui nu au fost doar un pretext de a ma deziluozina, dimpotrivă, s-au fondat pe lucruri reale. Am transpirat, m-am măcinat în interior că nu fac mai mult sau că “pornirea” pe drumul cel corect este mai grea, dar ştiu că mai sunt 5 şedinţe şi timp suficient de a a aprofunda şi de a reuşi să conduc lin şi în total control.
Ceea ce mi se pare totuşi greu este că, în ciuda faptului că ştiu legislaţia şi regulile, nu ajung să mă adaptez la fiecare intersecţie şi mi se pare greu să decodific totul din viteza maşinii. Până la urmă totul este nou şi o situaţie inedită, după cum spunea instructorul şi tocmai asta este frumuseţea şofatului.
Îmi doresc să iau acest carnet, prin urmare consider că deja l-am luat (chiar am scris pe o hârtie “carnet de şofer, categoria B” pe care o păstrez în portofel) şi totul se va alinia în realitate conform dorinţei mele.
